Pe drumul de costișe ce duce la Vaslui.

Și cum stăteam eu așa, aproape la nudul gol în fața oglinzii, simțindu-mă ca aia din reclama la anticoncepționale (balonat, cu picioarele umflate…) am început a reflecta la vremurile când curieratul rapid era ieftin. Nu ca acum, când orice răhățel trimis/primit prin curier te usucă de bani. Mai ales dacă e cu ramburs. Și mi-am făcut un calcul simplu și totodată matematic. “Pierd 30 de lei dar văd și partea aia de țară.” Chiar dacă e din fugă. Zis și făcut. Am purces la drum, am ridicat personal coletul, am dat mâna cu Fane Babanul, mi-am făcut seflie-ul de rigoare lângă statuie și am plecat spre casă.

Impresii de călătorie:

Nu este nimic de văzut. Ești singur pe drumul dintre râpe și văi nesfârșite. Nu sunt nici măcar oameni pe străzi sau bețivi la crâșmele din sate (deși era ora 9 și Vasluiul are așa, un renume…național). Ici-colo câte un fum provenit de la câte un foc de frunze sau crengi, făcut pentru curățenia de primăvară îți arată că zona este locuită.

Nu vezi picior de poliție. Poate că era prea dimineață pentru ei, dar totuși în 70 de km să nu vezi unul? Rarele mașini, microbuze sau tiruri, circulă cu viteze amețitoare, deși drumul e departe de a fi bun.

Am văzut și o barză, deși aveam impresia (chiar convingerea) că berzele vin în România doar la Târgu Secuiesc.

Nu se prinde aproape nimic la radio. Un post oarecare și acela cu purici pentru scurtă perioadă de timp.

La Vaslui până și GPS-ul rămâne în urmă. Ieșisem din giratoriu de câteva secunde bune și el era abia la intrare. Dar m-a prins repejor din urmă.

Pe drumul acela de costișe (a se citi plin de gropi) de la ieșire din Vaslui s-au apucat de peticit. Că așa-i la noi în România. Doar că “asfaltarea” la ei este de mare angajament. În primul rând nu se oprește circulația. Apoi, e un excavator ce face opturi pe șosea și din cupa căruia vreo 5 inși iau cu lopețile asfaltul și-l pun în gropile proaspăt măturate. Iar traficul continuă. Toate mașinile efectiv (vorba lui Sandra Stoicescu) se strecoară printre gropile abia peticite. Dacă pot. Dacă nu, împrăștie tot asfaltul acela proaspăt turnat.

Singurul lucru bun la drumul Bacău – Traian – Vaslui, în afară de faptul că nu vezi poliția în acțiune, este că n-ai cum să te rătăcești. Orice drumeag (uliță/străduță) ce se abate de la drumul principal este neasfaltat sau într-o stare atât de jalnică încât ai impresia că îți comunică: Ești sigur că vrei s-o iei pe aici? Vezi că te-ai abătut de la drumul principal.

Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui

Venea un om, cu jale zicând în gândul lui:

„Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă…”

Nu prea. În total, cu cele 30 min petrecute în Vaslui pentru colet și poza cu Măria Sa, am făcut 5 ore dus-întors (datorită faptului că pe tronsonul Valea Tutovei-Vaslui, adică vreo 70 de km, am mers aproape 90% din timp cu 80-90 km/h) și am scos un consum de 5%. Sîc.

Ps:

Cred că pe dealurile de la Odobești a fost făcută poza aia celebră din Windows. Dar din alt unghi. 😉

Verde de Odobesti

Lasă un răspuns Anulează răspuns